Tradiții și obiceiuri populare românești în luna august

Gustar, faguri retezați și fructe

Luna a VIII-a a calendarului gregorian este perioada în care se coc și se gustă cele mai multe fructe. În popor, luna august se mai numește: Augustru, Măselariu sau Gustar.

Gustar (gustatul ritual al boabelor de struguri) sau Secerar (luna secerișului) este una din lunile în care abundă recolte de tot soiul. Acum se încheie secerișul, satul se pregătește pentru arăturile de toamnă, femeile pregătesc rezervele pentru iarnă.

Sărbători importante:

1 august – Scoaterea Sfintei Cruci (Macaveii; Ziua Crucii);

6 august – Schimbarea la Față a Domnului (Probejenia);

15 august – Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mare);

29 august – Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul.

Începutul lunii este marcat de un amalgam de sărbători, cele mai multe făcând parte din calendarul agricol şi cel pastoral. Se realiza sfinţirea grădinilor, a boabelor de grâu pentru semănat, a altor recolte. Acum începe un ciclu de sărbători consacrate urşilor (Macaveiul ursului, Ziua ursului), declanşat o dată cu începerea perioadei de împerechere a urşilor.

Prevestiri de timp:
♦ Negura de pe livezi şi râuri, de s-arată după apunerea soarelui, înseamnă timp bun statornic.
♦ Ploaia din august subţie vinul.
♦ Vânturile de miazănoapte aduc timp statornic.
♦ Când sunt alune multe, înseamnă iarnă grea pe viitor.
♦ Dacă în august nu e căldură, atunci rămân fructele necoapte.
♦ În această lună pleacă cocorii în şiruri şi rândunelele în stoluri. (sursa: revista Satul)

Scoaterea cinstitei şi de viaţă făcătoare Sfintei Cruci a Domnului. Scoaterea Sfintei Cruci s-a instituit la dorința comună a ortodocșilor greci și ruși, întru prăznuirea biruinței simultane pe care au repurtat-o rușii asupra bulgarilor și grecii asupra sarazinilor. Pe 1 august, la Constantinopol era scos în procesiune lemnul Sfintei Cruci, din Palatul Imperial până la catedrala Sfânta Sofia. De aici se făceau până pe 15 august diverse procesiuni pentru a-i feri pe creștini de suferințe și boli. ”Pentru pomenirea puterii sfintei cruci, prin care fiind înarmaţi a biruit pre vrăjmaşi, erhiereii au poruncit ca, cu mâinile preoţilor să scoată cinstita cruce din altar şi să o puie pre ea în mijlocul bisericii, ca să se închine ei toate popoarele creştineşti, şi cu dragoste să o sărute pre ea, preamărind pre Hristos Domnul cel ce a fost răstignit pre dânsa. Arhiereii au mai poruncit ca să se facă încă şi sfinţirea apei”.

Sfinţii 7 Mucenici Macabei. Au fost prinşi împreună cu maica lor şapte fraţi de neam cinstit şi au fost trimişi la împărat. Ei au fost, împrotiva legii evreieşti, ca să mănânce came de porc. Mâncarea cărnii de porc, pentru evrei, era într-acea vreme semn de depărtare de la Domnul Savaot, în care credeau evreii, şi dovadă de păgânătate.

Tradiţii:  – Macavei are şapte capete iscusite, pe care păgânii, cu toată iscusința sa, l-au ars în cuptor de viu.

– Ziua ursului, se crede că provine de la faptul că în acest timp coboară vitele de pe munți şi urşii nemaiavând hrană, vin în sate şi mănâncă porumbul.

– Începe perioada de împerechere a urşilor – Macaveiul sau Împuiatul urşilor. Când a mâncat ursul miere din postava Domnului, l-a tras de coadă şi a rupt-o, de-a rămas ciont. Cine-l prăznuieşte şi-l cinsteşte, nu-i mănâncă ursul stupii şi vitele.  O familie n-a ţinut Macoveiul ursului şi până toamna i-a şi mâncat ursul o vacă.

– Se zice că până atunci roiesc albinele. De aici înainte se retează stupii.

– La Macavei se învârte frunza-n tei.

Obiceiuri: în această zi este datina de a se reteza, de a se tăia fagurii, luându-se mierea şi lăsându-se albinelor numai atât cât le-ar trebui pentru hrana lor de peste iarnă. Această zi este hotărâtă stupilor, când se curăţă pentru iarnă. E ultima zi când se mai colectează mierea din stupi. Sătenii se ospătează cu vinuri îndulcite cu miere şi cu turtiță caldă. Lumânările făcute din ceară la Macaveiul ursului sunt mai bune de ars.

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Se face agheasmă pentru grădini, pentru insecte şi viermi dăunători şi se stropeşte grădina. Erau sfinţite la biserică spice de grâu, ale căror boabe erau amestecate cu sămânţa ce urma a fi semănată.  Macul sfinţit în această zi nu face viermi. Macoveiul ursului se ţine pentru boli. Se sfinţesc ierburi, izmă etc, care sunt bune pentru leacuri.

Apărător de rele şi durere: Se scot fagurii de miere şi trebuie să guste toţi din ea, ca să fie feriţi de lupi şi urşi.  Ţinută cu sfinţenie, ca să nu facă ursul pagubă, în această zi se aruncă o bucată de carne afară, cu cuvintele: „Na, ursule!”.  Nu se bagă cânepa în baltă, că vine ursul şi o scoate.  S-a pomenit din bătrâni păstrând această zi, din cauza vântului care culcă fânul, surpă şi mută clăile.  E rău de piatră. Se ţine de către femei, pentru a feri copiii de boli, friguri, de lovituri de moarte.  Se ţine pentru a nu face albeaţă (a orbi).

Despre muncile câmpului: Este interzisă culegerea cânepei,  nu se lucrează, nu se mulg nici vacile, ci se slobod viţeii să sugă. Atunci îs Paştile viţeilor (Viciu-3, p. 3).

Schimbarea la Față (Probejaniile) a Domnului este prăznuită pe 6 august

 Ziua are ca semnificație momentul în care apostolii Mântuitorului, s-au convins că acesta nu este doar un prooroc al lui Dumnezeu, ci fiul lui Dumnezeu.

După ce a împlinit 33 de ani, Iisus a început să spună ucenicilor că el va trebui să meargă la Ierusalim unde va pătimi multe și va fi omorât. Ucenicii s-au întristat.

Mântuitorul i-a luat pe Ioan, Petru și Iacob și au urcat pe Muntele Tabor. Ca să se roage, s-a îndepărtat de cei trei iar aceștia au adormit. Când s-au deșteptat, Iisus li s-a arătat Schimbat la față, adică strălucind de slavă dumnezeiască, chipul radia lumina ca soarele, iar hainele I s-au făcut albe ca zăpada. L-au văzut vorbind cu doi bărbați care erau Prorocul Moise și Prorocul Ilie, iar dintr-un nor s-a auzit: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați”. Mântuitorul le descoperă Apostolilor slava Sa, pregătindu-i pentru Patima cea de bunăvoie.

Denumirea de Probojanii vine de la verbul popular ”a probăzi” – care înseamnă a ocărî sau a certa și care vine din slavonă. Acum se ”proboze” frunza și iarba, adică s-au copt, nu mai crește iarba și începe să îngălbenească frunza. Se consideră că până la această sărbătoare trebuie terminat cositul și făcutul fânului, pentru că se trec florile și iarba îmbătrânește, diminuând calitatea furajelor.

Sărbătoarea „Schimbarea la Față a Domnului” aduce și alte transformări în natură: păsările migratoare se pregătesc să plece, iar insectele și târâtoarele își caută adăpost în pământ, pentru perioada rece. Începe să îngălbenească frunza; cerbii spurcă apele, care încep să se răcorească.

În această zi se duc struguri la biserică, pentru a fi sfințiți. Boabele de struguri sfințite erau numite „coliva de struguri”. Începând cu această zi, oamenii puteau consuma struguri. La gustarea primei boabe de strugure se rostea: „Boabă nouă în gură veche”. Există credința că cei care mâncau struguri înainte de 6 august își afuriseau mațele.

În credința populară, 6 august înseamnă începutul toamnei. În colecția Parascăi Făt, „Memoria Etnologică”, se menționează: „Numa’ atâta-i vara, vară/ Până-i patu’ mândrii-afară/ Dacă mândra patu-și mută/ Poți să știi, vara-i trecută”. Există și credința că începând cu această zi nu mai este bine să te mai scalzi în apele de râu.

De Schimbarea la Față a Domnului se culeg și ultimele plante de leac: „Părul Maicii Domnului”, „Palma Maicii Domnului”, „Rugul sântămăresc”, busuiocul etc.

Foarte important este ca în această zi oamenii să fie împăcați cu ei înșiși și cu semenii.

Dacă în Ziua Schimbării la Față vremea este însorită, toamna va fi una roditoare și îmbelșugată. În schimb, dacă plouă, toamna va fi una mohorâtă.

În această zi se aduc în biserici prinoase din struguri, se binecuvântează și se împart. De acum se schimbă fructele, care până la această vreme fuseseră ”veninoase”, apare ”prima ” dulceață a lor. Acum se gustă pomana nouă din rodul viilor, spunându-se: ”boabă nouă în gură veche”.
În unele părți (Biserica rusă) în această zi se face în biserici și la cimitire pomenirea generală a morților și mai ales a eroilor morți pentru apărarea țării.

Sfânta Maria Mare, Adormirea Maicii Domnului

În fiecare an, între 1 și 14 august, credincioșii țin postul Maicii Domnului iar la 15 august, se slăvește momentul în care Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile fiului său, Iisus. Cărțile spun că atunci când a binevoit să o ia pe Maica Sa în ceruri, Iisus a trimis un înger care să o pregătească. Mesagerul lui Dumnezeu a fost Arhanghelul Gavriil, cel care îi dăduse și vestea minunată că a fost aleasă pentru a-l naște pe Mântuitorul lumii. Dacă atunci Gavriil purta în mâini un crin alb, de data aceasta el i-a adus Fecioarei Maria o ramură de finic (semn al biruinței asupra morții). Când a primit vestea, Maica Domnului a mers să se roage pe Muntele Măslinilor, locul înălțării lui Iisus la Cer, iar pomii se plecau în fața ei, cinstind-o. După ce s-a rugat, Fecioara Maria s-a întors acasă. A aprins lumânări și tămâie, a dăruit veșminte unor văduve sărace și a pregătit toate ce se cuveneau pentru înmormântarea sa. Atunci, pe un nor, a venit Apostolul Ioan, urmat de Petru, Pavel, de Iacob și de ceilalți ucenici, aduși la rândul lor, de câte un alt nor. Maica Domnului și-a luat rămas bun de la toți cei de față, i-a binecuvântat și le-a promis că se va ruga pentru ei și îi va ocroti. Și-a dat apoi sufletul în mâinile lui Iisus, care a apărut pe un tron înconjurat de heruvimi.

Maica Domnului a fost dusă de către apostoli în mormântul din Grădina Ghetsimani, acolo unde Iisus s-a rugat în Joia Mare, înainte de a fi trădat, judecat și răstignit. Din rânduiala lui Dumnezeu, Apostolul Toma a venit peste trei zile. A fost dornic să vadă chipul Maicii Sfinte și mormântul a fost deschis pentru el. Dar n-a mai fost găsit decât giulgiul. Maica Domnului, cu tot cu trup, urcase la ceruri purtată de îngeri.

 Obiceiuri de Sfânta Maria

Se povestește că la Adormirea Maicii Domnului a fost jale mare. Pomii cu roadele cele mai frumoase s-au întâlnit și, dând fiecare ce avea mai bun, au închipuit un pom care a fost purtat în fruntea procesiunii. Bostanul și porumbul au făcut un buchet din floarea soarelui pe care l-au pus pe coșciug. De atunci, bostanul și porumbul îngălbenesc la sărbătoarea Adormirii.

La românii din Balcani este sărbătoarea cea mai mare, când toți se întorc din călătorii și fac nunți, sau se face horă în sat.

În dimineața zilei de Sfânta Maria Mare (Adormirea Maicii Domnului), prăznuită în fiecare an la 15 august, femeile merg la biserică și împart struguri, prune și faguri de miere. Apoi, femeile merg în cimitir și tămâiază mormintele rudelor.

Ciobanii coboară oile de la munte (La Sântamaria Mare / Tulesc oile la vale!), bărbații își schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb și dormitul pe prispă sau în târnațul casei.

De Sfânta Marie, fetele purtau o planta numita „năvalnic”, care avea puterea să aducă pețitori.
Dacă în apropierea zilei Sfintei Marii înfloreau trandafirii, era un semn că toamna va fi lungă.

În sudul țării se angajau pândarii la vii și se luau măsuri de protecție magică a podgoriilor împotriva păsărilor.

De pe 15 august se deschidea, în satul tradițional, un important sezon al nunților, sezon care ținea până la intrarea în postul Crăciunului. În această zi începea și sezonul târgurilor și iarmaroacelor de toamnă.

Perioada dintre cele două Sântămării, Sântămăria Mare (15 august) și Sântămăria Mică (8 septembrie), era considerată perioada cea mai potrivită pentru semănăturile de toamnă.

În această zi erau adunate ultimele plante de leac.

În perioada postului Sfintei Marii, fetele își coseau costume speciale, lucrate numai în alb, pentru pelerinajul din zilele de 14-15 august la mânăstirile care poartă hramul Sfânta Maria (Ciosa, Nicula, Moisei, Mânăstirea Hodoș, Bodrog, Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Tismana, Rohia, Bixad, etc).

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august, este praznic de întristare pentru uciderea celui mai aprins vestitor al pocăinței. Această zi este una de post, în care, potrivit tradiției, este bine să nu se mănânce o serie de alimente a căror forma amintesc de cea a capului, precum roșiile, pepenii și alte fructe, și să nu se bea băuturi de culoare roșie, ca sângele care a fost vărsat la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Unii mănâncă în această zi doar struguri, în timp ce alții țin post negru toată ziua. În lumea tradițională a satului nu se tăia nimic cu cuțitul, toate alimentele de la masă se rupeau cu mâna, iar farfuriile, blidele sau tipsiile erau lăsate deoparte.

De asemenea, nu se mânca varză, deoarece, așa cum spune o legendă, Sfântului Ioan Botezătorul de șapte ori i s-a tăiat capul pe varză și iar a înviat.

Și în lumea satului contemporan se știe că de ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul se postește. Oamenii se feresc să mănânce legume sau fructe de formă rotundă sau care au culoare roșie și orice aliment care amintește de forma capului sau de culoarea roșie a sângelui.

„În popor există numeroase legende despre Sfântul Ioan Botezătorul”, a menționat Marcel Lutic, etnolog din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei Iași. O asemenea legendă îl înfățișează pe Sfântul Ioan ca pe un singuratic care se refugiază într-o pădure pentru reculegere și răscumpărarea păcatelor. „De aici pleca uneori, cu crucea în mană, în lume. Așa s-a întâlnit cu Domnul Iisus, codindu-se mult până Să-l boteze. Într-o altă legendă, Dumnezeu îl îndrăgește nespus datorită modului extrem de simplu în care-și făcea rugăciunea, tocmai de aceea alegându-l să-i boteze fiul, Sfântul Ioan devenind astfel nănașul Domnului Hristos”, a arătat Marcel Lutic.

O altă legendă a devenit între timp colind, și este cunoscută în tot spațiul romanesc. „Aceasta ne arată un sfânt blestemat de mama sa să se transforme în animal sălbatic, ca atare, Sfântul Ioan ar fi fost vreme de nouă ani și nouă zile cerb. Redevenind om, a ridicat o mănăstire și mai apoi l-a botezat pe Domnul Iisus”, arată colindul.

În zonele de sud ale României se crede că Sfântul Ioan Botezătorul este unul dintre sfinții cei mai apropiați de Dumnezeu, în timp ce bucovinenii îl consideră – alături de Sfântul Neculai, patronul pruncilor, cel ce are grijă ca aceștia să nu moară nebotezați.

În tradiția populară, această zi tristă a Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul era cunoscută și ca „Sfântul Ioan cap tăiat”, „Santion de toamnă”, „Sfântul Ioan taie capul pe varză (curechi)”, „Crucea mică” sau „Brumariul”.

Tot în legătură cu această sărbătoare, o legendă amintește că „Sântion ar fi fost un tânăr sărac de o rară frumusețe. Într-o zi, o femeie bogată l-a invitat peste noapte la ea, dar sfântul, nevrând să intre în păcat, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să-i ia frumusețea cea ademenitoare. Se spune că Dumnezeu i-a ascultat ruga și l-a învățat să-și taie capul! Făcând Sântion acest lucru s-a pomenit cu un cap de … oaie în locul frumosului său cap, scăpând astfel de păcat”, a spus Marcel Lutic.

O altă legendă, care circula prin Bucovina, „este inspirată din episodul evanghelic al omorârii Sfântului Ioan și arată cum însuși împăratul Irod, atunci când era adus capul sfântului pe un blid, și-ar fi blestemat fiica: „De amu, draga mea, tot să joci!”. Potrivit acestei legende, de atunci fata împăratului joacă într-una, ea întruchipând, conform mentalității arhaice, frigurile sau malaria, un bolnav de friguri tremurând mereu, asemenea unui om care joacă”, a mai spus Marcel Lutic. Din acest motiv, „Sântionul de toamnă era ținut în special pentru friguri”, a spus specialistul de la Muzeul Etnografic al Moldovei, care a mai adăugat că „erau multe interdicții privitoare la tăiatul fructelor și legumelor cu formă rotundă care le aminteau oamenilor de la sate de tristul episod al tocării (ciopârțirii) capului sfântului (ca) pe varză. Astfel, mulți oameni mănâncă numai struguri, evitând să mănânce curechi, fructe cu formă rotundă și/sau roșii, usturoi, legume roșii sau vin roșu; nu se mănâncă din blid, nu se taie cu cuțitul, totul rupându-se cu mâna, pe 29 august fiind interzis cu desăvârșire să se taie ceva cu cuțitul. Excepții de la aceste interdicții făceau numai femeile însărcinate”.

Postul care ține „de la cruce până la cruce”

De asemenea, o datină foarte răspândită pe vremuri presupunea începerea unui post mai special, aproape negru, post ce dura aproximativ două săptămâni, adică până la Ziua Crucii care era menționată în calendarul religios pe 14 septembrie, aceasta fiind și explicația pentru vorba din popor care spunea despre acest post că tine „de la cruce până la cruce”.

Motivul pentru care acest post era atât de special, era acela că „potrivit concepției arhaice, se putea mântui sufletul de cele mai grele păcate făcute în viață, precum furturi sau ucideri, (…) omoruri, aprinderi sau, ceea ce des se întâmplă la femei, omorârea pruncilor micuți noaptea, în somn, fără știre și voie, lepădarea pruncilor fără vreme”. Interesant e că postul acesta putea fi ținut și pentru alții, de regulă rude apropiate, a spus Marcel Lutic care a adăugat că „tradiția amintește de aceste două săptămâni de post, neconsemnate în calendarul creștin, care îi puteau ușura mai ales pe părinți de „blestemățiile și vorbele urâte și grele, vorbite în ceasuri necurate, în mânie și furie contra copiilor”.

Astfel, cei care doreau să țină postul „de la cruce până la cruce” aveau voie să mănânce în fiecare zi numai o turtă de grâu sau de mălai pe care trebuia să o coacă postitorul, iar celor care nu săvârșiseră păcate foarte grele li se permitea să mănânce și poame. „Se dormea direct pe pământ și, dacă se putea, fără așternut. Postul se termina printr-o pomană dusă la biserică”.

Pomenirea morților era respectată de  Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
În această zi tristă, lucrurile erau folosite cu atenție, printre interdicțiile specifice fiind și cea a folosirii măturii. „Măturile nu puteau fi nicidecum folosite pe 29 august, folosirea lor „deranjând” liniștea morților. Însă spiritele morților puteau fi îmbunate dând de pomană mere, pere sau castraveți”, a arătat Marcel Lutic. Astfel, „varianta” de toamnă a sărbătorii Sântionului era așadar, în primul rând, un prilej de pomenire a morților și a strămoșilor, o zi de post și de reculegere pentru oamenii cu dragoste de Dumnezeu, început al unui post mântuitor de grele păcate.

Taine  –  Căsătoria și nunta

Nunta este un moment de sărbătoare în viața omului, dar critic totodată, întrucât ”trecerea” de la un statut social la altul presupune armonizarea unor noi relații între două familii sau neamuri diferite.

Nunta este considerată a fi o taină, ca și nașterea și moartea. Dacă nașterea este atribuită zorilor zilei, iar moartea amurgului, nunta corespunde miezului zilei. Comparația are rolul de a sugera că decizia nunții este luată în momentul în care omul atinge maturitatea.

În accepțiunea populară, căsătoria este un element obligatoriu în ciclul vieții. Pețitul, cererea în căsătorie, tocmirea zestrei, logodna, căsătoria religioasă și petrecerea de nuntă se derulau în cadrul comunității, fiind un eveniment major.

Fetele erau considerate proprietatea tatălui lor, iar acesta din urmă era cel care hotăra în privința celui cu care fata urma să se căsătorească. Decizia era luată doar în funcție de propunerile financiare pe care le făceau pețitorii, iar opțiunea ei nu conta sub nici o formă. Tocmai de aceea, au fost situații în care tinerii au fugit din fața altarului, renunțând la căsătorie. De altfel, așa se explică și unele momente ale nunții tradiționale care se regăsesc azi în cursul evenimentului, spre exemplu furatul miresei.

În satul tradițional românesc, căsătoria însuma un număr mare de rituri de trecere ”la maturitate”, rituri de purificare și rituri menite să aducă fertilitatea în noul cuplu. Obiceiurile erau diferențiate, în funcție de diferitele regiuni ale țării. Elementele esențiale ale nunții erau însă, peste tot, aceleași.

Scenariul nunții se derula pe parcursul a patru sau cinci zile, începând de joi, iar ceremonialul se desfășura pe etape ritualice, culminând cu desfășurarea nunții propriu-zise, care era concentrată în ziua de duminică.

Pețitul

Pețitul era inițiativa părinților feciorului, care aflau într-un fel sau altul de ”aleasa” fiului. Ca urmare, tatăl, însoțit de un om de încredere și de fecior, își anunțau din vreme prezența la casa părinților fetei. Fără a intra în amănunte, dacă se cădea de acord, inclusiv în privința zestrei celor doi tineri, părinții fetei întorceau vizita la casa viitorului mire, când se fixau detaliile nunții propriu-zise: data, nașii, grăitorii, chemătorii, obligațiile celor două familii, conform datinii.

La nuntă era invitat tot satul, vornicii chemau pe toată lumea, plimbând plosca de la o casă la alta.

Pregătirea bucatelor

În săptămâna premergătoare nunții, mai ales joia, la gazdă soseau femeile din partea familiilor invitate. Era o formă de întrajutorare, un fel de a fi împreună la evenimente majore. ”Cinstile” constau în diverse produse necesare pregătirii mâncărurilor pentru nuntă: găini, ouă, zahăr, făină, miez de nucă ș.a. unele dintre femeile care veneau ”cu cinste” rămâneau să ajute la făcutul tăițeilor și sarmalelor, la ciupilitul găinilor și la alte treburi.

Momentele nunții

Vineri după amiaza, flăcăii încălecați pe cai, cu căruțe, cu ploști pline cu vin, mergeau la casa miresei, unde erau întâmpinați de fete, domnișoarele de onoare, cum ar veni în zilele noastre. În multe zone, după tratația de rigoare, cea mai bună prietenă a miresei ieșea din casă cu o icoană și se urca în prima căruță. Urma o altă fată, ce ducea oglinda, apoi celelalte, scoteau din casă perne, plapumă, cearșafuri, covoare, țoale etc. Băieții scoteau mobila și o încărcau în căruțe. Apoi, cu toții se urcau în căruțe și, în chiote și cântece, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde tinerii așezau lucrurile la locul lor.

Muzica se face auzită la casa mirelui

În fine, sosea și duminica, ziua tradițională a nunții românești. Prietenii mirelui luau cu ei lăutarii și se duceau la el acasă, unde se ocupau de bărbieritul lui, semn al transformării flăcăului în bărbat. După ce era bărbierit, mirele și părinții acestuia, împreună cu cavalerii de onoare și urmați de lăutari, porneau cu alaiul spre casa nașilor. Nașul mare îi cinstea pe cei din alai cu vin și bucate alese, apoi, împreună cu nașa, lua lumânările de nuntă și voalul și porneau, în fruntea alaiului, spre casa miresei.

La casa miresei

Alaiul mirelui găsea poarta încuiată. După câteva replici ironice, venea înțelegerea, se cinstea toată lumea din carafa cu vin și nuntașii intrau în curtea miresei, pe sub o pâine rotundă înfiptă în doi araci. Aici, în timp ce tinerii dansau și serveau din bucatele oferite de soacra mică, avea loc gătitul miresei, de către nașă și domnișoarele de onoare, și prinsul voalului de către nașă. După ce acest lucru era îndeplinit, se ieșea cu ”dansul”. La ușă, dansul era întrerupt de copii, rude sau vecini, care barau ușa cu un băț pe care îl dădeau la o parte numai după ce mirele le dădea bani.

Odată ce mireasa ieșea din casă, se întâlnea cu mirele, care îi dăruia buchetul. În semn de apreciere, mireasa prindea cocardele: nașului, nașei și mirelui (exact în această ordine). Nuntașii prezenți în alai încingeau apoi hora miresei, în bătătura casei acesteia. După dans, nașa închina paharul cu vin și lua colacul miresei, pe care îl rupea în patru, apoi arunca bucățile spre punctele cardinale, începând cu răsăritul.

La biserică

Pe drum, copiii ieșeau cu găleți pline cu apă și flori, în semn de noroc, și primeau bani de la mire. Nunta se celebra în zona centrală a bisericii, în naos. Pe durata cununiei, cei doi tineri erau cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații. Acesta era sensul încoronării lor. În timpul ceremoniei, mirii și nașii erau ”bătuți” cu bomboane și bani, la ”Isaia dănțuiește”, fapt ce simboliza dorința nuntașilor ca acești tineri să aibă parte de belșug.

Masa mare

După terminarea slujbei religioase, alaiul, cu lumânările aprinse, se îndrepta spre locul petrecerii. La venire, nuntașii erau primiți cu pâine și sare sau cu dar de colaci. Mai nou, stau chelnerițele la intrarea în cârciumă, cu tăvi cu pișcoturi și șampanie. Miezul simbolic e același. Muzicanții cântă un marș de bucurie și de bun sosit, iar mirii își întâmpină oaspeții.

După antreuri, pește, sarmale și fripturi, nuntașii continuau dansul și petrecerea până spre dimineață, când era tăiat și servit tortul de nuntă și când mirii erau din nou felicitați de către toți nuntașii. Imediat după servirea tortului, nașa se ocupa de scoaterea voalului miresei și înlocuirea acestuia cu o eșarfă roșie (de regulă, pe ritmul cântecului popular ”Ia-ți mireasă ziua bună”). Astfel se marca transformarea tinerei fete în femeie măritată. Voalul miresei și cocarda mirelui se puneau la o altă pereche de tineri care urmau să se căsătorească. Tradiția era ca nașa, însoțită de mire și mireasă, să se retragă într-o cameră unde avea loc schimbarea portului sau ”învălitul miresii”: mirii erau puși să stea pe un jug, ca să ducă o viață conjugală fericită, iar miresei i se punea un prunc în brațe, ca simbol al maternității. Din acest moment, perechea era considerată ca soț și soție, constituind o nouă familie în comunitate.

Aducerea găinii era o atenționare pentru nuntași, să se pregătească de dar. Dansul găinii era însoțit de diferite cântări sau strigături cu tentă satirică, la adresa nașilor.

Luni, tinerii căsătoriți mergeau la nași, îi spălau pe mâini, se dau cadouri, apoi mergeau la mire acasă, unde se spălau pe mâini socrii mari și socrii mici. De obicei se mânjeau pe față cu pulbere de cenușă, se atârnau de gâtul lor o “salbă” cu ardei iute, funii de usturoi, spre deliciul invitaților, apoi începea spălatul cu adevărat. Se servește masa și se continuă petrecerea împreună cu “alergătorii” (cei care au ajutat la pregătiri).

Durata nunții s-a redus treptat, de la o săptămână (de joi până miercuri dimineața), la trei zile (sâmbătă, duminică și luni), apoi la două zile (sâmbăta și duminica) sau chiar la o masă festivă de câteva ore.

 

Articol preluat de pe pagina Agenției Naționale a Zonei Montane

 

About The Author